Ioana avea dorinte complicate.
Noaptea, dupa ce toate dorintele i se sublimau
in voluptati sonore si, apoi, in tandre taceri
ea se infasura in catifeaua intunecata a egoismului ei epidermic.
Numai asa putea sa adoarma: fara sa o atinga nimeni.
Trebuia sa viseze mult si neatinsa de nimeni
pentru a-si aminti cine este.
Rareori, cineva cunoscut se incumeta sa intre in visele ei:
era un lux pe care putine persoane si-l puteau permite.
Cand se trezea, incepea de multe ori sa planga.
Apoi cadea iarasi in sine, in vise straine, in amintiri necunoscute.
Gandurile ei se cufundau incet in memoria lumii
visele ei alunecau, in fiecare dimineata, in memoria colectiva a pasilor nostri
ca lumina si intunericul deasupra pamantului
aluneca trupul ei peste trupul meu.
Cand eram plecat departe, Ioana ma tinea aproape langa ea, scriindu-mi epistole frumoase, testamente incredibile, imi vorbea la telefon cu tristete despre melancolia pe care i-o provoca Liv Ullman in filmele lui Bergman.
Pentru fiecare sfarsit, Ioana avea o continuare pe masura."
mi-era dor de iubitafizica, mi-e dor de ioana asta...
